De ziua învăţătorului. Felicitare pentru Prascovia Petrovna Curteva.
Alexandra Gordeeva (Cara), oraşul Sevastopol
Fiecare din învăţătorii care m-au învăţat mi-au rămas în inimă pentru totdeauna. Dumnealor, învăţătorii, sunt acei care m-au creat ca personalitate, mi-au dat o părticică din inima lor. Le sunt recunoscătoare şi regretatului Igor Sergheevici Finiti, care m-a învăţat să ţin tocul în mînă, şi Vasilisei Filipovna şi lui Vladimir Fiodorovici Chiciuc – dirigintelui de clasă, şi Cleopatrei Ivanovna – învăţătoarei de chimie... Dar îndeosebi sunt recunoscătoare Prascoviei Petrovna Curteva – învăţătoarea de limbă şi literatură moldovenească, care a jucat un mare rol în alegerea profesiei mele de bibliotecară.
S-a născut în 1928 în satul Barta, judeţul Izmail într-o familie de ţărani, buni gospodari. O fire romantică, îi plăcea mult să citească, să analizeze, să compare. De aceea, după absolvirea şcolii de 7 ani a ales profesia de pedagog, socotind-o ca cea mai înălţătoare, mai înţeleaptă profesie. În anii grei ai foametei învăţa la şcoala pedagogică. Studentă în anul II este trimisă să lucreze învăţătoare de clasele primare la Satu Nou, iar din 1949 îşi începe activitatea de pedagog la şcoala din Barta.
Setoasă de cunoştinţe şi-a continuat studiile la facultatea de filologie. De atunci, din 1951 pînă în 1987 lucrează ca învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească, încurajînd copiii să iubească cuvîntul matern, poezia, să proslăvească poeţii şi prozatorii. De multe ori la lecţii ne cita aforismul lui Dimitrie Cantemir: „Cuvîntul poartă icoana sufletului şi fapta – comoara inimii”. Ne învăţa să vorbim corect, frumos, să ne putem exprima scurt, clar şi cuprinzător.
Moldoveancă în tot înţelesul cuvîntului, ne atrăgea prin dorul de a povesti. Noi, elevii, rămîneam fermecaţi de vocea-i lină şi duioasă, cu care ne ducea după sine în lumea poeziei lui Eminescu, Alexandri. Putea să ne povestească ore întregi basme, legende, balade şi noi o ascultam cu sufletul la gură.
Dar cum cînta romanţe! Cînd răsuna clopoţelul, ne părea rău că s-a terminat ora minunată a poeziei. Nu-şi cruţa emoţiile, inima, sufletul.
Eu, o copilă pe atunci, rămîneam uimită de frumuseţea sufletului omenesc, de frumuseţea poeziei. De atunci am îndrăgit mult cartea, literatura şi după absolvirea şcolii medii am ales facultatea de filologie, specialitatea biblioteconomie şi bibliografie.
Soarta m-a dus departe de casă, de satul natal. Toată viaţa am lucrat bibliotecară la o bibliotecă din oraşul Sevastopol. Dar şi aici nu uit de poveţele bunei mele învăţătoare: să nu uiţi de plaiul natal, de neamul moldovenilor. Şi aici colaborez la asociaţia culturală a moldovenilor din Sevastopol şi am contribuit la oformarea sălii moldoveneşti a muzeului etnografic din Crimeea.
Pe Prascovia Petrovna n-am văzut-o demult, dar ştiu că îi bătrînică de acum, că tot mai des o doare inima. Şi cum să n-o doară, dacă a strîns atîtea dureri şi bucurii a tuturor elevilor Dumneaei. Demult se află la odihna binemeritată. Feciorul Mihail, care locuieşte alături o îngrijeşte şi nu o lasă să se simtă singură. Des o vizitează fiica Ludmila, care lucrează economistă-şef la Universitatea Agrară din Moldova. Se mîndreşte Prascovia Petrovna cu cei 4 nepoţi ai săi. Se mîndreşte cu sutele de elevi pe care i-a învăţat, pe care i-a făcut oameni.
Din partea foştilor mei colegi de clasă, din partea tuturor absolvenţilor şcolii noastre, pe care i-a învăţat Prascovia Petrovna îi doresc măriei sale sănătate, linişte sufletească, bucurii de la copii şi nepoţi.
Să ştiţi că noi întotdeauna,
Pe-al vieţii drum cînd ne-ntîlnim,
Ne închinăm cu plecăciune
Şi spunem simplu: „Mulţumim!”
