Constantin Frumuzache (2 februarie 1926 – 15 septembrie 1987)

Arhitectorul Constantin FrumuzacheConstantin Frumuzache, fiul lui Nicolae şi al Mariei, s-a născut la 2 februarie 1926, în satul Barta, judeţul Ismail. Pe Nicolae Frumuzache, tatăl viitorului arhitect, îl cunoştea tot satul drept Colea Lupu.

În 1944, la vârsta de 18 ani Constantin Frumuzache se refugiază în România. În 1951 absolveşte Facultatea de Arhitectură a Institutului de Construcţii din Bucureşti

A lucrat în cadrul Institutului de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România şi la Institutul de Proiectare „Carpaţi”.

A făcut 5 proiecte pentru Nicolae Ceauşescu:
- casa ţărănească de la Snagov (casa lui Nicolae Ceauşescu);
- cabana de vânătoare de la Reşca, judeţul Olt (o vilă a lui Nicolae Ceauşescu);
- vila de protocol din Covasna (vila lui Nicolae Ceauşescu);
- vila de la Azuga, judeţul Prahova (vila lui Nicolae Ceauşescu);
- crama de la Scroviştea (crama lui Nicolae Ceauşescu).

Tot printre proiectele realizate se numără:
- cartierul Ţiglina din Galaţi;
- Complexul UGSR (Uniunea Generala a Sindicatelor din România) din Predeal, judeţul Braşov;
- hotelul din Valea Polistoaca (Predeal, judeţul Braşov);
- hotelul sindicatelor din Cioplea (Predeal, judeţul Braşov);
- noul sediu al Institutului de Proiectare „Carpaţi”;
- azilul de bătrâni la Străuleşti;
- sistematizare şi locuinţe la Galaţi (împreună cu Niculae Vlădescu);
- Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău (împreună cu Niculae Vlădescu);
- Casa de Cultură a Sindicatelor „Dacia” din Mioveni (împreună cu Niculae Vlădescu);
- platforma Măgurele – Centrul Civic (împreună cu Niculae Vlădescu);
- Casa de Cultură a Sindicatelor din Slatina (împreună cu Niculae Vlădescu);

Împreună cu doi tovarăşi de ai săi a primit Premiului de Stat al Republicii Populare Române pentru lucrarea "Ansamblul de construcţii din centrul oraşului Galaţi".

 

Acest articol a fost scris de Anatolii Cocoş, care astăzi activează ca medic în Bucureşti. Deşi, născut în Satu-Nou, Anatolii Cocoş este nepot al satului Barta. Bunicii lui au fost Varvara şi Ghiţă Chiosea. Are verişori la Barta, din ramura Chiosea.

Articolul este scris în baza mărturiilor Verei Balş (Sofroni), ale lui Serghei Frumuzache şi ale colegilor de breaslă ai lui Constantin Frumuzache.

Contribuţia esenţială la creionarea portretului renumitului arhitect au adus-o vechii săi prieteni şi colaboratori apropiaţi, printre care se numără arhitecţii Gheorghe Dorin, Militza Sion şi Nicolae Vlădescu, inginerul Lazăr Dorin, care i-au fost mulţi ani la rând alături şi cunosc multe detalii din viata şi activitatea-i. Toţi aceşti meseriaşi în arta frumosului, arhitecţi şi ingineri, trecuţi de prima tinereţe au găsit cele mai frumoase cuvinte la adresa maestrului Zache, cum îi spuneau, folosind respectivul diminutiv. Pentru mulţi dintre arhitecţi Zache a fost îndrumător, sau profesor.

Pe măsură ce înaintam cu acumularea materialelor despre eroul nostru, se alăturau alţi protagonişti, nu mai puţin interesanţi, şi fiecare dintre ei vărsa o nouă lumină, mai deplină, asupra personalităţii sale.

Mulţumiri apropiaţilor şi rudelor lui Constantin Frumuzache, care ne-au pus la dispoziţie fotografii şi alte materiale.

Familia Frumuzache era printre cele mai înstărite familii din localitate. Pe lângă averile pe care le deţineau, mai aveau şi o navă de pasageri cu care navigau pe lacul Ialpug şi Dunăre, de la Barta spre Satu-Nou şi Ismail. Nu întâmplător, Costică Frumuzache, încă din copilărie, va purta în suflet pentru toată viaţa dragostea pentru deltă şi locurile pe unde a copilărit.

Costică a avut două surori: Elena, născută în 1920 şi Catea, născută în 1922 şi un frate – Ion, născut în 1932. Toţi au fost născuţi în Barta.

Şcoala primară de 4 ani a absolvit-o la baştină, apoi şi-a continuat studiile la gimnaziul şi liceul din Reni. De acolo, în scurt timp, s-a transferat la liceul de băieţi din Ismail. Printre colegii de liceu de acolo a fost şi prietenul său Vanea Chirilă, care ulterior a devenit unul dintre cei mai celebri gazetari sportivi din România. (Vezi Almanahul „Sud-Vest”, nr. 6 (11), din iunie 2013, pagina 4, articolul „Condeiul din Ismail”).

Din august 1944, când toată Basarabia se aştepta a fi reocupată de ruşi, o bună parte din basarabeni se refugiază în România. Printre ei a fost şi Costică Frumuzache. Conform spuselor lui Nicolaie Vlădescu, astăzi cunoscut arhitect din România, Costică a fost repartizat la liceul din Buftea, în suburbia Bucureştilor.

După absolvirea liceului, în 1945, a încercat să intre la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, dar n-a reuşit în primul an. Devine student al acestei facultăţi în 1946. Din anii de studenţie s-a ales pentru toată viaţa cu diminutivul Zache.

De la refugiu şi până la admiterea la facultate a trăit în condiţii materiale foarte grele, informaţie confirmată de toţi cei care l-au cunoscut. În 1951 absolveşte facultatea de arhitectură. În acele vremuri de după război, grele pentru toţi românii, Costică a găsit un sprijin important la rudele refugiate în România. Venea adeseori la Niculiţel, în judeţul Galaţi, unde locuia mătuşa sa, Dochia, şi unchiul Petre Stamate. Venea în vizită în perioada de vacanţă, când era student, şi mătuşa îi mai cosea câte o pereche de pantaloni, sau altceva. Unchiul Petre era din Satu-Nou, iar mătuşa era din Barta, sora tatălui lui Zache.

În anii de după refugiu mai mergea în deltă la o familie care l-a ajutat foarte mult, practic l-a salvat de foamete. O ştiu mai bine ca alţii Aneta, din Tulcea, şi Mioara, din Niculiţel, judeţul Tulcea, verişoarele lui Costică.

Pentru a-şi câştiga bucata de pâine, cântă la chitară din casă-n casă, ca un muzician ambulant, lucra şofer la Gara de Nord. Din momentul când a intrat la facultate i-a fost mai uşor. Anii 1944 - 1946, însă, i-au marcat rău sănătatea. Posibil, din acea perioadă a rămas cu ulcer gastric, care mai târziu s-a malignizat. Era cunoscut ca un împătimit consumator de cafea şi un fumător înrăit.

Alte file din viaţă

Casnicii nefericite

A fost căsătorit de două ori.

Prima soţie i-a fost Ludmila Cuscenco (1928—2011), cu care s-au cunoscut în perioada de studenţie, la facultatea de arhitectură. C. Frumuzache a absolvit facultatea în 1951, iar Ludmila - în 1953.

Tatăl Ludmilei, N.Cuscenco, era un intelectual rafinat, arhitect de profesie şi provenea din ruşii albi (белогвардейцы), refugiat din Rusia bolşevică. Soţia sa a fost grecoaică şi a locuit o bună vreme la Chilia, în sudul Basarabiei. Acolo, în anul 1928, s-a născut şi fiica lor, Ludmila.

După absolvirea facultăţii, Zache se căsătoreşte cu Ludmila şi schimbă locuinţa din căminul studenţesc în casa socrilor din centrul Bucureştiului. Se integrase bine în familia Cuscenco, dar ulterior relaţia s-a năruit.

Această căsătorie i-a făcut viaţa mult prea agitată şi, poate, nefericită. Căsnicia a durat în jur de 10 ani. Secretul controversei, din spusele prietenilor lui, a fost relaţia nepotrivită dintre Ludmila şi inginerul C.Pavelescu. Când nu s-a mai putut, ea prima a părăsit casa părintească în favoarea lui Pavelescu. În scurt timp şi Zache a părăsit casa socrilor. Soţii Cuscenco nu acceptase gestul fetei lor şi au fost de partea lui Zache. Nici Ludmila n-a avut o viaţă fericită cu inginerul Pavelescu, dar lipsa copiilor a cântărit mult în destrămarea relaţiei cu Costică. Zache a acceptat situaţia cu demnitate.

Socrul lui C. Frumuzache a făcut parte din echipa de arhitecţi care a contribuit la construcţia clădirii Ministerului de Interne din Bucureşti în perioada interbelică. Ludmila divorţează ulterior şi de C.Pavelescu. Ea a avut copii numai cu al treilea soţ. A decedat în anul 2011, în Bucureşti.

După divorţul cu Ludmila, Zache şi-a continuat activitatea în cadrul Institutului de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România (ISPROR - astăzi se cunoaşte ca Institutul de Sistematizare şi Proiectare pentru Construcţii, Oraşe şi Amenajarea Teritoriului. Pe parcursul timpului a fost întâlnit cu abrevierile: IPC, ISPROR, ISCAS, ISLGC şi Urban Proiect).

N-a stat prea mult singur. În institutul unde lucra, în scurt timp, a cunoscut-o pe Cornelia Sucu (07.04.1939 – 07.03.2012), angajată desenătoare. S-a căsătorit cu dânsa, mai tânără decât el cu 13 ani. O pregătise pentru facultate şi, în final, ea deveni arhitectă în anul 1966. În 1951 Constantin Frumuzache s-a preocupat de restabilirea clădirilor de patrimoniu şi de proiectarea unui cartier nou în Galaţi. Cornelia a realizat proiectul de reconstruire a oraşului sub îndrumarea lui Costică. Căsătoria a doua posibil să fi fost mai inspirată, dar nici din acea relaţie Zache n-a avut copii. Au locuit în Bucureşti, în Drumul Taberei, lângă Favorit.
 

Vizita la Barta

De casa părintească n-a uitat niciodată. Pentru prima oară, după refugiu, vine în satul natal în toamna anului 1957.Vine cu soţia sa, Ludmila Cuscenco, în calitate de naş la nunta fratelui său, Ion, care se căsătorea cu Eugenia. La nuntă a venit din Bucureşti, unde locuia. Cât s-a aflat în Barta, conform spuselor lui Serghei Frumuzache, a mai făcut câteva picturi în biserica satului.

După nuntă a hotărât să treacă graniţa U.R.S.S. pe la Ismail, dar acolo grănicerii l-au reţinut şi l-au trimis la Odesa. Nu se aştepta la o astfel de întorsătură. La Odesa au apărut foarte mulţi “peţitori” din Kiev şi din Odesa cu propunerea să rămână în aceste oraşe ca arhitect (datorită valorii lui profesionale).

Colea Frumuzache, taică-său, a plecat atunci de urgenţă la Ambasada României de la Kiev (mai târziu Ambasada a fost transferată în Moscova) să informeze ambasadorul României despre situaţia creată. Ludmila nu era de acord să rămână în U.R.S.S, şi intrase în panică, la gândul că ar putea să rămână în ţara lui Stalin. Bănuia ce i se putea întâmpla ei, ai cărei părinţi au fugit de bolşevicii din U.R.S.S. în România.

În final, diplomaţia română şi cea sovietică s-au înţeles şi Costică cu soţia, prin portul Reni, a trecut spre Galaţi, cu un vas de pasageri. De atunci n-a venit la Barta vreme îndelungată. A mai poposit în U.R.S.S. în 1975 şi 1979, când s-a văzut cu o parte din rudele de la Chişinău. Atunci i-a fost frică să revină în satul natal.

A călătorit mult prin alte ţări. Odată, când se întorcea de la Tokyo spre Moscova, Constantin l-a întâlnit la bordul avionului pe marele şahist Kasparov şi chiar a şi jucat cu el o partidă. Costică n-a fost membru de partid şi nici nu-şi dorea să fie membru al partidului comunist din România, în schimb avea toate volumele lui Lenin în biblioteca sa şi le citise pe toate.
 

Proiecte pentru Ceauşescu

Din mărturiile lui Dorin Gheorghe şi Militza Sion, în 1951, după absolvirea facultăţii, Constantin Frumuzache a fost angajat la Institutul de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România, cel mai important institut de proiectare de construcţii civile din vremea aceea.

A lucrat într-un colectiv pentru oraşul Galaţi. Meritul lui Zache a fost apreciat de Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române, prin Hotărârea nr. 281/1963 privind acordarea Premiului de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1962, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 08.05.1963. La punctul C, aflăm de premiul conferit lui Victor Sebestyen şi Constantin Frumuzache şi inginerului Nicolae Cezar Temelcu, pentru lucrarea "Ansamblul de construcţii din centrul oraşului Galaţi". Valoarea premiului - 30.000 de lei.

ISPROR întrunea pe atunci arhitecţii de elită ai ţării, acolo şi salariile erau mai mari. În 1958, s-a transferat la Institutul de Proiectare „Carpaţi” care aparţinea de Gospodăria de Partid, iar acea Gospodărie se subordona, administrativ, conducerii ţării. Acolo Constantin Frumuzache a fost luat "în braţe" de tovarăşul Solomon, unul dintre consilierii cuplului Ceauşescu, şi s-a ocupat, în special, de proiectarea vilelor speciale ale lui Ceauşescu, fără, însă, a lua contact direct cu acesta.

Solomon era foarte influent în comunitatea evreiască. Zache, fiind basarabean, era socotit om cu probleme. De câte ori trebuia ceva de proiectat, Zache îi prezenta proiectul lui Solomon, iar ultimul - lui Ceauşescu. Elenei Ceauşescu nu-i plăcea de Zache, aşa că prezentările lucrărilor erau intermediate de Solomon. Serviciile secrete determinau cine poate şi cine nu poate intra la Ceauşescu. Cine intra, trebuia să aibă avizul securităţii. Din cauza că Zache era basarabean, tovarăşa Elena Ceauşescu nu-l agrea. El nu avea dreptul să se întâlnească cu soţii Ceauşescu.

Gheorghe Dorin, un coleg de muncă de a lui Zache spunea: “Cunosc un anumit individ care era zugravul institutului. De fiecare dată, la adunările de partid, acel individ de origine evreiasca lua cuvântul şi repeta: ”Tovarăşul Frumuzache să plece în Basarabia!”. Este greu de crezut că individul vorbea de capul lui, dar până astăzi nu ştiu cu ce îl aveau la mână, ce dosar avea Zache”.

Pe de altă parte, este bine cunoscut că imediat după război, regimului comunist de la Bucureşti i s-a impus de sovietici să aibă o atitudine ostilă faşă de toţi basarabenii stabiliţi în ţară. Atitudinea faţă de Zache n-a fost o excepţie. Mulţi erau vânaţi şi trimişi în Basarabia, iar de acolo - în Siberia. Pe Zache niciodată nu l-a interesat politica. De aici şi enigma: cu ce îl aveau la mână?

Un episod interesant povestit de nepoţii lui Zache, Vera Sofroni şi Sergiu Frumuzache, legat de construcţia ambasadei de la Ankara. (Ei personal cred că este vorba de ambasada de la Moscova, dar, în realitate, este vorba despre ambasada de la Ankara.) În momentul când a fost adusă la bun sfârşit construcţia acestei instituţii, documentele de finalizare a lucrărilor trebuiau semnate de către arhitectul Constantin Frumuzache. Găsind unele erori în sistemul de încălzire a ambasadei, Zache a insistat asupra înlăturării lor şi a refuzat să semneze respectivele documente. Ministrul de externe român de atunci n-a fost de acord cu Zache în privinţa termenilor de remediere a greşelilor şi a fost nevoit să vină singur de la Bucureşti, pentru a semna încheierea contractului.

De-ale sănătăţii
 

Anii grei, din punct de vedere material, de după război i-au afectat mult sănătatea. Zache mai mulţi ani la rând a suferit de ulcer gastric. Avea 44 de ani când a făcut o hemoragie digestivă superioară, pentru care a fost operat la Spitalul Militar Central Bucureşti. În realitate s-a dovedit a fi un cancer gastric şi medicii au luat decizia să-i îndepărteze tot stomacul, dându-i o şansă pentru viaţă. A urmat tratamentul clasic cu citostatice, în urma căruia a slăbit foarte mult şi a pierdut din vigoarea care-1 caracteriza. Zache niciodată nu fusese gras. Era un om dârz, de statură normală. După operaţia de cancer, însă, slăbise foarte mult, avea vocea stinsă.

A trebuit să mănânce tot restul vieţii câte puţin şi mai des. Vara obişnuia să meargă singur în deltă, la Sulina. El mergea mereu în deltă şi, cred, nu întâmplător. Plimbările prin deltă şi lângă localităţile Isaccea, Tulcea, Sulina îl făceau nostalgic. Numai la o azvârlitură de băţ erau locurile natale şi multe din rudele sale. Peste Dunăre, vis-a-vis de Isaccea, era Satu-Nou, iar puţin mai spre nord, la 7 km - satul natal Barta.

Din păcate, într-o astfel de vacanţă, în anul 1987, a fost contaminat cu vibrionul holeric. A stat cam 24 ore la Sulina, deoarece n-a avut cine să-l aducă în Bucureşti. Acele 24 ore i-au fost fatale, s-a deshidratat rapid şi pe 15 septembrie 1987, într-un spital din Bucureşti, a murit.

Zache a avut ghinionul să facă un cancer la stomac şi 19 ani a rezistat, ca până la urmă să nu moară de această cumplită boală. Se ştie că orice vibrion al holerei, ajuns în stomac, moare în mediul acid al stomacului, dar Zache nu mai avea nici stomac, nici mediu acid.

Despre arderea sa în crematoriu nu cunoaştem detalii. Cine a decis incinerarea lui? Se poate presupune: consilierii lui Ceauşescu au recomandat şi au stabilit să fie ars, de unde constatăm că au fost luate toate măsurile de profilaxie şi cele epidemiologice, pentru a nu se propaga holera. Sicriul n-a mai fost deschis şi era plin de var. Aşa se confirmă indirect decizia de ardere în crematoriu. Soţia lui, Cornelia, a fost contra incinerării.

Printre românii celebri incineraţi, la numărul 453, îl găsim pe Constantin Frumuzache.

A lipsit până nu demult în listă anul naşterii sale, dar după intervenţia făcută către administratorul site-ului, deficienţa s-a remediat.

Tovarăşii de muncă despre Constantin Frumuzache

Gheorghe Dorin
(arhitect)

Între anii 1948 şi 1954 eram student la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti şi un timp am locuit în căminul studenţesc Gâbroveni. Acolo 1-am întâlnit pe Constantin Frumuzache sau Zache cum îi spuneau colegii. Era îmbrăcat modest, purta mustaţă ca la Stalin şi uneori cânta la chitară sau făcea caricaturi. Mai era şi un neîntrecut şi remarcabil povestitor, încântându-ne cu amintiri din liceu sau din alte ocazii. Aveau mare haz povestirile lui din perioada liceului de la Ismail. Avea simţul umorului şi când povestea ceva mureai de râs.

Pe de altă parte, la şedinţe, când lua cuvântul, avea mari emoţii şi se descurca mai greu. În faţa sălii era alt om. Poate de aceea n-a avut funcţii politice că nu reuşea în faţa sălii să fie orator.

Era talentat şi anii studenţiei cânta la chitară în orchestra lui Grigore Kiazim, un cunoscut instrumentist în ţară şi străinătate.

Am aflat că era basarabean şi că în 1944 se refugiase în România de frica ruşilor. În 1946 a intrat la Facultatea de Arhitectură, pe care a absolvit-o în 1951 şi s-a angajat la Institutul de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România, cel mai important institut de proiectare pentru locuinţe şi clădiri social-culturale din România. În 1954, când am terminat şi eu facultatea de arhitectură, am fost repartizat la acelaşi institut şi am remarcat că Zache devenise deja vedeta institutului. Era "vioara întâi" în atelierul condus de arhitectul Victor Sebestyen, care se ocupa cu oraşul Galaţi. Fiind bun grafician, era solicitat pentru prezentări de proiecte.

A mai lucrat mult timp şi cu Pompiliu Macovei (1911 - 2008), apropiat al tuturor regimurilor comuniste de la Bucureşti. A fost arhitect, adjunct al ministrului de externe, ministru al culturii, profesor la arhitectură. Zache era favoritul lui Macovei, un timp a fost cadru didactic la facultate, la catedra acestuia.

Zache era şi un excelent caricaturist, cu simţul umorului şi cu capacitatea de stilizare. A colaborat la revista Urzica şi la diferite gazete de perete. Deoarece şi eu, în afară de proiectarea de arhitectură, făceam şi caricaturi, ne-am apropiat, am colaborat şi ne-am împrietenit. Uneori eram invitat la el acasă. Deseori caricaturile mele erau văzute de Zache şi el mai adăuga mici detalii, ca lucrarea respectivă să devină mai expresivă, cu mai multă viaţă.

Se căsătorise cu arhitecta Ludmila Cuscenco, fiica arhitectului N.Cuscenco, care provenea dintr-o familie de ruşi albi, stabiliţi în România între cele două războaie mondiale. Atmosfera din noua familie era tipic rusească, cu ceaiuri, muzică şi mâncăruri tradiţionale. Părea о căsătorie reuşită, dar n-a fost să fie aşa, căci la un moment dat Ludmila a părăsit casa părintească pentru inginerul Pavelescu. Mai târziu, la un pahar de vin, Zache mi-a mărturisit că totul a fost un teatru.

În 1958 s-a transferat la Institutul de Proiectare „Carpaţi”, care aparţinea de Gospodăria de Partid. În paralel a avut şi activitate didactică la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, la catedra profesorului arhitect Pompiliu Macovei.

Între timp s-a căsătorit cu Cornelia Sucu, arhitectă tot la Institutul de Proiectare „Carpaţi”. Zache a fost un pasionat proiectant de arhitectură şi a realizat о serie de proiecte valoroase: centrul oraşului Galaţi, Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, Casa de Cultură a Sindicatelor din Colibaşi (astăzi Mioveni), Centrul Măgurele, Complexul UGSR (Uniunea Generala a Sindicatelor din România) la Predeal, noul sediu al Institutului de Proiectare „Carpaţi”, Ambasada României de la Ankara, о serie de vile pentru Nicolae Ceauşescu la Snagov, Reşca, Covasna şi Azuga.

Privind în urmă, cu maximă luciditate şi obiectivitate, sunt convins că arhitectul Constantin Frumuzache a fost cel mai valoros om pe care l-am cunoscut: inteligent dar şi modest, sensibil şi multitalentat (arhitect, caricaturist, muzician şi povestitor remarcabil) cu un deosebit simţ al umorului, simpatic şi generos, fiind apreciat şi admirat de către toate persoanele cu care venea în contact. Rămâne în amintirea noastră cu părţile pozitive, acel Zache fară egal.

De multe ori îl visez noaptea, mă gândesc la el şi constat că n-am mai întâlnit un om mai valoros ca Zache. În această valoare intră profesionalismul, calitatea umană şi sinceritatea prieteniei noastre.

Din păcate destinul i-a oferit câteva surprize neplăcute: refugiul din Basarabia, divorţul din prima căsătorie, cancerul şi, în final, holera, care l-a răpus.

Informaţiile au fost extrase din interviurile realizate pe 01.06.2013 şi în 2014 de Anatolii Cocoş la Bucureşti

Militza Sion (1938)
(arhitect)

Întâlnirea cu Constantin Frumuzache s-a produs la scurt timp după terminarea facultăţii şi o consider o mare şansă pentru cariera mea de arhitect. Am lucrat câţiva ani împreună începând din 1966, lucrarea cea mai importantă la care am colaborat fiind casa de cultură din Buzău. După ce am parcurs toate etapele proiectării şi execuţiei acestei investiţii alături de ZACHE, mă simţeam în stare să abordez orice program. Îi datorez faptul de a fi devenit “arhitect”.

ZACHE urmărea o funcţionalitate impecabilă a construcţiei, avea o bogată imaginaţie în compunerea volumelor, a formelor, o ştiinţă remarcabilă a detaliilor. A fost extrem de productiv, a realizat o mare varietate de programe ca arhitect, dublat în acelaşi timp de un admirabil desenator. Seria lui de portrete-caricaturi ale colegilor a rămas celebră. Avea şi aptitudini pentru teatru, darul imitaţiei şi al poveştilor hazlii. Era generos, plin de umor şi inventivitate în tot ceea ce făcea. Dispariţia sa timpurie a fost o mare pierdere pentru noi toţi, care l-am cunoscut. Rămâne o amintire de neuitat, care ne-a marcat existenţa.

Militza Sion,
iunie 2013

Niculae Vlădescu (1927-2014)
(arhitect)
 

Zache a fost un om cu „O” mare. Îl cunoşteam din tinereţea dintâi, din facultate, când amândoi eram în aceeaşi orchestră. Această pasiune pentru muzică Costică şi-a exprimat-o în orchestra facultăţii de arhitectură a Universităţii din Bucureşti, iar mai târziu - în orchestra Uniunii Arhitecţilor din România. Deseori îşi reproşa că are acorduri ruseşti şi nu italieneşti la chitară. Oricum acordurile erau excepţionale. A fost o perioadă foarte frumoasă legată de această orchestră.

Raporturile între mine şi Zache erau de prietenie. Ne-am înţeles întotdeauna foarte bine. Perioada de după război şi de studenţie a fost una grea din punct de vedere material. Refugiat din Basarabia şi de la liceul din Ismail, Zache a fost acceptat la liceul-internat din Buftea de lângă Bucureşti. După terminarea liceului a intrat în 1946 la facultatea de arhitectură din Bucureşti. Fiind într-o situaţie materială precară, Zache povestea că locuind la cămin, ca să mănânce mai bine, făcea coperţi de meniuri la restaurantul Gambrinus. Restaurantul era pe bulevardul Cinematografelor, cunoscuta stradă cu cele mai multe cinematografe. Astăzi este bulevardul Elisabeta. Ca răsplată era masa caldă, oferită de conducerea restaurantului.

De arhitectura oraşului Galaţi s-a ocupat atunci când a lucrat la Institutul de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România. El s-a ocupat de sistematizarea oraşelor şi locuinţe cu nemiluita. În Galaţi a proiectat cartierul Ţiglina.

Când s-a aflat despre noi am fost racolaţi la Institutul de Proiectare „Carpaţi”, secţie Gospodărie de Partid. Aici am avut lucrări şi am fost în atenţia palatului Cotroceni.

Lista lucrărilor, efectuate împreună cu Constantin Frumuzache, pe care le mai ţin minte: Sistematizare şi locuinţe la Galaţi, Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, Casa de Cultură a Sindicatelor din Colibaşi (astăzi Mioveni), Casa de Cultură a Sindicatelor din Slatina, Platforma Măgurele – Centrul Civic.

Proiectele realizate de Constantin Frumuzache: casa de odihnă din Azuga (casa tovarăşului Nicolae Ceauşescu), casa de odihnă din Covasna (casa tovarăşului Nicolae Ceauşescu), casa de odihnă din Reşca (casa tovarăşului Nicolae Ceauşescu), casa ţărănească din Snagov (casa tovarăşului Nicolae Ceauşescu), crama de la Scroviştea (crama tovarăşului Nicolae Ceauşescu), hotelul sindicatelor din Cioplea (Predeal), hotelul din Valea Polistoaca (Predeal), azilul de bătrâni de la Străuleşti.

Am lucrat împreună şi la televiziune, sediul vechi.

A fost un arhitect deosebit de înzestrat, plin de idei, dar pierdut printre noi toţi ceilalţi. Nu dorea să se afişeze, să vină-n faţă. Trebuia să facă ambasada de la Ankara din Turcia, dar niciun proiect de ambasade nu s-a realizat atunci. A mers la Ankara şi la revoltat companionul său de la ministerul de externe, care dorea să discute alte lucruri şi Zache s-a enervat foarte tare. Despre alte ambasade din străinătate nu ştiu să fi proiectat, dar făcu-se nişte schiţe pentru ambasada din Tokyo, pe care le-a părăsit şi m-a pus pe mine să le fac mai departe. La fel şi la Tokyo se supăraseră şi n-a mai continuat.

În relaţiile cu oamenii Zache era un om foarte direct, dintr-o bucată. N-a fost în partidul comunist, fiindcă era din Basarabia şi nu dorea să răscolească cineva în trecutul său.

Zache avea un dar excepţional al povestirii. Povestea el despre tatăl lui, de vinul pus prin butoaie şi în paie ca să nu se tulbure. Ştia o grămadă de subtilităţi privind pescuitul. Mergea foarte des la Sulina, unde avea stabilimentul. Acolo se simţea bine. Dacă am mâncat vre-o dată icre bune de ştiucă, atunci de la el le-am mâncat.

El a avut un cancer gastric şi a suferit o operaţie la stomac la Spitalul Militar Central Bucureşti. S-a extirpat cea mai mare parte de stomac şi mânca câte un pumn de mâncare, dar mai des.

A fost căsătorit de două ori, a doua soţie i-a fost foarte devotată lui. O femeie foarte deşteaptă. Era şi ea arhitectă şi lucra tot în colectivul nostru.

Diminutivul Zache la primit din perioada facultăţii, la arhitectură. Dorin Gheorghe, prietenul lui Zache, i-a făcut o celebră caricatură. Jumătate din caricaturi sunt făcute de Zache. Pe una din foile cu caricaturi este şi semnătura soţiei lui Zache.

Zache a rămas în anonimat ca mulţi alţi arhitecţi de valoare. Pentru a avansa cu cariera trebuia să fii în partidul comunist şi, de fiecare dată când era nevoie trebuia să zici: „Sa trăiţi!”. Eu am fost în partid. De asta Zache mă băga des la înaintare: „Du-te tu că eşti în partid”.

Din păcate nu se reţin întâmplările pentru posteritate. A fost şi în Italia, unde a construit nişte tejghele.

Mai mulţi ani în urmă soţia lui dorea să facă o expoziţie cu lucrările lui. Cu Militza Sion a lucrat la Buzău. Când ne-am despărţit ne-a oferit cu multă căldura caricaturile făcute de Zache împreuna cu colegul sau Gheorghe Dorin prezentate la o expoziţie de pictura.

Informaţiile au fost extrase dintr-un interviu realizat în 2013 de Anatolii Cocoş


Lazăr Dorin
(arhitect)

Cum l-am cunoscut pe Zache...

Revenisem de la 1 noiembrie 1966 în Institutul de Sistematizare şi Proiectare a oraşelor din România, unde mai lucrasem în 1956 - 1957, imediat după absolvire. Deşi Zache, aşa cum îi spuneam apropiaţii arhitectului Constantin Frumuzache – lucra în acelaşi institut, şi, cu toate că după nume şi înfăţişare îl ştiam încă din 1959, ani de-a rândul nu am avut prilejul să schimbăm nici o vorbă. Dar aceasta nu-i un lucru de mirare într-o unitate cu sute de angajaţi, mai ales, că atelierul de structuri, unde-mi desfăşuram activitatea, lucra în acei ani cu precădere spitale şi, deci, legăturile directe erau cu arhitecţii din atelierele de acelaşi profil.

Primul contact direct a fost cu totul întâmplător, dar şi neobişnuit încât cred că merită a fi relatat. Era, cred, prin anii 1965 sau 1966 într-o după-amiază, mult după terminarea orelor de program, când, în birourile aproape pustii, mai zăboveau doar împătimiţii meseriei, să-şi pună ordine în gânduri şi idei, bucurându-se de liniştea necesară unei activităţi cu adevărat creatoare. Căutând o cu totul altă persoană am pătruns într-un atelier unde numai Zache mânuia teul şi echerul deasupra unei planşe enorme, ce acoperea întreaga planşetă. Era tare “muncită” acea planşe, aşa cum se vedea după multele ştersături şi reveniri. La intrarea mea a întrerupt o clipă lucrul aruncându-mi cu capul puţin răsucit o privire întrebătoare pe de asupra ochelarilor. Cum măcar nici nu bătusem la uşă, a trebuit să-mi explic prezenţa.

- Căutam pe domnul arhitect …

Cu vocea lui domolă, caldă, o voce “aşezată” mi-a răspuns plecându-şi iar privirea spre planşetă şi reluându-şi lucrul:

- După cum vezi n-ai avut noroc.

Fiindcă făcusem deja câţiva paşi spre el, am putut să observ mai bine desenul la care trudea. Era un proiect la scară mare 1:50 realizat cu preponderenţă din hexagoane legate cu alte suprafeţe poligonale, dar în care nu găseai nici măcar un unghi drept. În cel mai mare dintre hexagoane trona o sală de spectacole, aşa cum reieşea din şirurile de scaune şi din prezenţa scenei din faţă. O asemenea rezolvare nu mai văzusem şi nu-mi închipuiam a fi posibilă. După câteva clipe, printr-o asociere de idei mi-a scăpat, fără voie, o şoaptă:

- Hotel.

Prinzând-o din zbor Zache şi-a ridicat capul, aruncându-mi o privire nedumerită, care cerea explicaţii.

- Văd eu bine că este un teatru, am zis, sau mai degrabă o Casă de Cultură, dar mie mi-a amintit de un hotel. Şi mai intrigat de cuvintele mele, Zache şi-a scos ochelarii, s-a îndreptat în scaun şi mă privea total nedumerit.- Tu nu eşti inginer? Nu lucrezi la Spoială? (Laurenţiu Spoială era numele sefului meu de atelier).
- Ba da.
- Atunci cum … hotel? Ce hotel?
- Hotelul cu firma “La Wilhelm cel Mare” am răspuns surâzând, ceea ce i-a sporit desigur nedumerirea, dar în acelaşi timp, i-a stârnit şi curiozitatea, deoarece, scoţând din servietă un sandwich, după ce muşcă din el, zice:
- Stai jos şi fă-mă să pricep.

M-am aşezat pe scaunul de lângă planşetă.

- Am să încerc să vă explic. În primul război mondial, în timpul refugiului din Moldova, în acele triste zile când şi armata şi o bună parte a populaţiei erau îngrămădite în acel colţ de ţară sub presiunea trupelor germane, care, desigur, şi ele sângerau după anii de luptă, poetul Ion Minulescu aflat în refugiu la Iaşi, afirma că a citit într-o gazetă, că, undeva, intr-un oraş din Germania, un hotel în care avusese prilejul să petreacă câteva zile, fusese transformat în spital.
- In spital?
- Aşa pretinde poetul, nu putem fi siguri, poate că nu-i decât o plăzmuire a minţii lui. Ceea ce contează este că acest fapt, real s-au nu, i-a prilejuit o “miniatură” poetică pe care a intitulat-o “Undeva”. Mi-a plăcut, şi cum am obiceiul sa i-au cu mine ceea ce-mi place, iată începutul:
Hotelul cu firma “La Wilhelm cel Mare”
Din medievalul oraş teuton,
Cu sfânta Maria deasupra intrării,
Scăldată-n lumină de opt lampadare,
Hotelul cu hall-ul — perfect hexagon — ... (şi la aceste cuvinte degetul meu s-a plimbat pe cele şase laturi ale sălii de spectacole).

Cu o inimă “lămurită” şi înghiţind prima îmbucătură, mă îndemnă:
- Ştii mai departe?

La răspunsul meu afirmativ, exprimat printr-o mişcare a capului, îndemnul lui de a continua a fost în aceiaşi maniera:
Hotelul cu hall-ul — perfect hexagon — / Şi geamuri rotunde şi-albastre, / Prin care — / De mână cu visele noastre — / Pătrunde timidă tristeţea-nserării / Pe mobile negre şi triste de nuc, / Şi vechi ilustraţii, tăiate din Jugend — / Sirene de Boecklin / Şi satiri de Stuck — / Hotelul în care purtat-am o vară / Cea mai plăcută şi sfântă povară, / Citindu-i pe Heine şi Nietzsche, / Traduşi — / Ca două viori sub acelaşi arcuş — / În limba-nflorată / Şi-n stilul sever — / O limbă-mpletită din sfârcuri de bice / În care, pe vremuri, scrisese Voltaire, / Pe care-l citise şi Heine, şi Nietzsche / Hotelul acesta — / Citesc în jurnal — / Azi este spital! / Spital — gazda morţii / Cu “Crucea Genevei” / Chiar deasupra porţii. / Hotelul cu hall-ul perfect hexagon / Din medievalul oraş teuton, / Azi este refugiul defuncţilor vii, / Ce-şi mângâie gheara de vultur crispată / Pe hainele lor cenuşii — / O “Cruce de fier” / Pătată de sânge pe front / Şi spălată / Cu trei picături de eter / Hotelul? / Aceeaşi eterna-ntrebare / Spitalul? / Aceeaşi prevestire tristă / Hotelul cu firma “La Wilhelm cel Mare” / Azi nu mai există!

După ce am recitat toată poezia, au urmat câteva clipe de tăcere, după care:
- Foarte frumos! Mai ales, că tu nu „spui” versurile - le interpretezi. Îmi amintesc şi eu din Minulescu:
Porniră cele trei corăbii
Spre care ţărm le-o duce vântul?

Apoi, coborând privirea pe planşetă a continuat:
- Te-a şocat hexagoanele mele?
- E mult spus „şocat”. Mai degrabă mi-au stârnit curiozitatea. Dar nu credeţi că versuri ca: „Pornesc cu pânzele umflate / Ca nişte sânuri de femeie…” ar fi putut fi şocante pentru societatea noastră din 1908? Şi totuşi n-a fost aşa, căci Minulescu, deşi promova o poezie nouă, necunoscută la noi, a fost de la început acceptat fără rezervă.

Zache mi-a aruncat din nou o privire.
- Aici putem intra într-o discuţie lungă (de care am înţeles că nu prea avea chef).

Apoi a adăugat câteva idei, pe care le-aş rezuma astfel: “Avem datoria să nu dăm cu tifla vechilor tradiţii din care ne tragem seva, dar asta nu înseamnă să ne cantonăm în imobilism, să nu căutăm şi alte moduri de exprimare sau de abordare a problemelor, pe cari le ridică activitatea fiecăruia”.

Mi-am luat rămas bun şi am părăsit biroul. Pe când închideam uşa m-am auzit strigat:
- Lazăr!
Am redeschis-o.
- Să mai treci pe aici.

Deşi, în următorii ani am mai schimbat adesea câteva cuvinte, nu am avut ocazia să colaborăm în cadrul unui proiect. Aceasta avea să se întâmple mai târziu, în anii '70 şi '80, în cadrul Institutului de Proiectare „Carpaţi”, la câteva obiecte din cadrul Institutului de Fizică Atomică din comuna Măgurele: locuinţe, centrul comercial, hotel.

Lazăr Dorin,
2013
 

In memoriam
(Lazăr Dorin, 1987)

Să încerc să scriu despre cel ce a fost până de curând colegul nostru, arhitectul FRUMUZACHE, mi se pare a fi peste puterile mele. Ce poate şti firul de iarbă despre copacul din preajmă-i? Ce poate face el, decât să-i asculte murmurul crengilor, povestind despre tainele lunii, despre seninul bolţii şi strălucirea aştrilor spre care şi el tânjeşte? Să asculte, şi să spere, că poate, cândva, le va putea şi el înţelege sau privi mai îndeaproape?

Stăteam ore în şir în faţa planşetei lui, urmărindu-i munca neîntreruptă. Într-o astfel de postura "Zache" lucra explicând. Explicând tot ceea ce concepea. Simţeam cum spaţiul se modelează în mintea lui, prinzând contururi certe, până la cele mai mici detalii şi căpătând atribute funcţionale şi estetice de o rară subtilitate. Ceea ce nu apărea încă pe hârtia docilă, era perceput de el cu ochii minţii şi susţinut de o gândire ce avansa mult, în profunzime.

Un rezalit, impus de prezenţa unui element structural solicitat, era pe loc integrat în ansamblu, în multiple posibile variante de mobilare şi decorare. Analiza spontană şi rapidă a acestor posibilităţi nu se oprea la formă, ci mergea mai departe, la materiale, culori, etc.

De când l-am cunoscut - şi sânt de atunci aproape trei decenii, Zache a practicat o arhitectură pe care aş putea-o numi "totală". Totală, atât prin multitudinea programelor, dar în special prin modul de abordare şi rezolvare al acestora. Dacă mă refer doar la arhitectura "de obiect", pornind de la implantarea acestuia în mediul înconjurător, trecând la compunerea şi echilibrarea volumelor, apoi la rezolvările funcţionale, împinse până la ultimul amănunt, la grija permanentă pentru relaţia interior-exterior, continuând cu finisaje, decoraţii, în multe cazuri şi mobilier, totul, dar absolut totul era analizat cu migală şi se materializa pe hârtie în sute de desene.

Cercetând oricare din proiectele lui, rămâi uluit de imensul volum al detaliilor. Aceasta pentru că nimic nu rămâne la întâmplare, totul era gândit şi rezolvat în cele mai mici amănunte, printr-o adevărată muncă de sisif. O muncă constantă şi ordonată, fără aparentă grabă, dar foarte productivă, pentru că era continuă, fără răgaz. De multe ori l-am asemuit cu un vapor ce înaintează încet, zi şi noapte, fără popasuri şi de aceea, când deodată îţi aminteşti de el, constaţi cu surprindere că a ajuns departe, foarte departe...

Atributele constante ale arhitecturii sale sânt căldura şi umanismul pe care acesta le degajă. Nimic exagerat, nimic gratuit, nimic care să epateze prin falsă grandoare, totul echilibrat şi la scară umană. Deşi modul său de exprimare se caracterizează printr-o mare bogăţie de mijloace, în pofida sărăciei de materiale cu care suntem adesea obligaţi să realizam, în arhitectura lui nimic nu e de prisos totul îşi află corecta justificare, într-o deplină unitate şi armonie între "parte" şi "întreg".

Arhitectul Frumuzache a fost prin excelenţă un practician al meseriei, dar, cunoscându-l mai bine constatai că toate rezolvările atât de fireşti, izvorau dintr-o vastă cultură şi o bogată pregătire teoretică. O teorie cu multe elemente personale, profund susţinute şi argumentate logic, prin gândire proprie.

Ca inginer de structuri, cooperarea cu el era deosebit de plăcută, facilă şi fructuoasă, atunci când reuşeai să-i câştigi deplina încredere, trudindu-te doar să răspunzi exigenţelor lui privind ataşamentul faţă de lucrare, ampla detaliere şi.... încadrarea în termene! Plăcută şi facilă, pentru că toate dezideratele structurale erau analizate cu răbdare şi, în final, îşi găseau rezolvări fericite, nebănuit de corecte. Aceasta se datora unei intuiţii deosebite a echilibrului spaţial, a repulsiei faţă de rezolvările false sau forţate, a grijă-i deosebite pentru "firesc" şi "adevărat". De aceea orice proiect, orice construcţie realizată de el, poate constitui un veritabil curs, nu doar de arhitectură, ci un adevărat curs de construcţii. Pentru că arhitectul Frumuzache nu a fost doar un mare arhitect, el a fost mai mult, a fost un mare constructor. Astăzi, când arhitectul Frumuzache nu mai e printre noi, părăsindu-ne pe neaşteptate şi atât de timpuriu, cuvine-se să purcedem la inventarierea imenselor lui realizări, precum şi a zestrei bogate pe care ne-a lăsat-o, atât ca profesionist desăvârşit, dar şi mai cu deosebire ca om între oameni. O zestre de calităţi cum rar se pot înmănunchia: perseverenţa, devotament, dragoste, ataşament, abnegaţie, altruist şi mai presus de toate, o imensă, imensă modestie.
Să încercăm ca măcar acum sa "furăm" câte ceva din tainele meseriei sale, pe care a iubit-o atât de mult. Să încercăm să culegem şi pentru noi câte ceva din calităţile care au rodit atât de bogat în el. Sânt convins că Zache, cu imensa lui generozitate, aidoma cireşului lui Blaga, ar spune:
Las’să vină să culeagă,
Zestrea mea rămâne-ntreagă.
Stelele deasupra mea,
Nimeni nu mi le-o fura.

1987
Lazăr Dorin, inginer structuri.
A lucrat cu Frumuzache 30 de ani la ISPROR şi Institutul de Proiectare „Carpaţi”.

Din istoria neamului

Nu întâmplător se spune că pentru a înţelege prezentul, este bine să cunoaştem trecutul. Zicala se potriveşte şi pentru destinul arhitectului român Constantin Frumuzache.

Prezenta istorie este despre tatăl lui şi varsă o rază de lumină asupra trecutului lui Zache, cum era el numit în lumea arhitecţilor. Chiar ne oferă anumite răspunsuri şi explicaţii la semnele de întrebare, puse de colegii săi apropiaţi - arhitecţii Gheorghe Dorin şi Militza Sion. În discuţiile avute cu aceşti remarcabili oameni şi prieteni ai săi, în vara anului 2013, ei mi-au repetat de mai multe ori că Nicolae Ceauşescu îl avea la mână cu ceva pe Zache. Posibil, răspunsul se găseşte în istoria de mai jos.

Această istorie este despre Nicolae Frumuzache, tatăl arhitectului Constantin Frumuzache, şi am auzit-o în vara anului 2013 la Barta de la medicul Ştefan Coreţchi, un coleg de-al meu de generaţie de la facultatea de medicină.

Ştefan m-a informat că muzeul satului se află chiar în fosta casă părintească a arhitectului Constantin Frumuzache. În aceiaşi zi am văzut şi ce a mai rămas din casa părintească a arhitectului. Ulterior am discutat cu primarul satului, doamna Vera Cartaleanu, şi ne-am înţeles chiar să amenajăm un spaţiu în muzeul satului, dedicat arhitectului Zache.

Din povestirile lui Ştefan Coreţchi, am aflat că Nicolae Frumuzache, poreclit Colea Lupu, cum am mai spus-o, era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Barta din perioada interbelică.

Prin anii ’20 ai secolului trecut, Colea Lupu împreună cu un alt bărtean, au aflat despre existenţa unei comori îngropate la Barta. Căutând în locul dat au găsit mult aur, pe care l-au împărţit egal, iar apoi şi-au cumpărat cai, vaci, pământ şi alte averi.

Nicolae Frumuzache era bogat şi până atunci, datorită tatălui său, dar după găsirea comorii a devenit mult mai bogat. Pe lângă averea mare pe care o avea, mai deţinea şi o navă de pasageri cu care naviga pe lacul Ialpug şi Dunăre, de la Barta şi Satu-Nou la Ismail. Poate că, datorită acestor împrejurări, fiul lui Colea Lupu - arhitectul Zache, a purtat în suflet toată viaţa dragostea faţă de frumuseţea deltei Dunării.

În 1940, la intrarea trupelor ruseşti în Basarabia, familia Frumuzache nu s-a refugiat în România. Ba chiar, după instaurarea administraţiei sovietice în Basarabia, Nicolae Frumuzache face un gest de bunăvoinţă şi dăruieşte 65 000 ruble pentru construcţia unui vas de război pe Dunăre. Acest gest al ţăranului Frumuzache a fost răsplătit cu o scrisoare de mulţumire din partea lui Stalin. Scrisoarea se mai păstrează şi astăzi la cineva dintre rudele lui Frumuzache.

Iată conţinutul scrisorii pe care a trimis-o Nicolae Frumuzache lui Stalin:

Москва, Кремль
Товарищу Сталину

Дорогой Иосиф Виссарионович!

Я, крестьянин с.Барта Ренийского района Измаильской области, Фрумузаки Николай Константинович со своей семьей, от всего сердца благодарим Вам, Красную Армию и Военно-Морской флот за освобождении нас от немецко-фашистских оккупантов. Воодушевленные победами Красной Армии на фронтах Великой Отечественной войны мы внесли в Государственный Банк свои личные сбережения -110.000 рублей на вооружение Военно-морского флота и просим Вас, товарищ Сталин, обратить их на строительство кораблей Дунайской военной флотилии. Кроме того, мною сдано на пункт Заготзерно 156 пудов хлеба в фонд Победы. Желаем Вам, тов. Сталин, доброго здоровья и долгих лет жизни на благо нашей Родины.

Фрумузаки Николай Константинович

Iată răspunsul primit:

Рени, Измаильская область,с.Барта
Фрумузаки Николаю Константиновичу

Примите мой привет и благодарность Красной Армии, Николай Константинович, за Вашу заботу о Военно-морском Флоте СССР. Ваше желание будет исполнено.

И.Сталин

05.(?)12.1944 г.

Donaţia lui Nicolae Frumuzache a fost folosită propagandistic de sovietici. Apăruse şi un articol într-un ziar despre fapta bărteanului cu fotografia lui, prin care îi îndemna şi pe alţi cetăţeni să-i urmeze exemplul.

În timpul războiului vasul militar cu numele “Nicolae Frumuzache” a ajuns pe Dunăre până la Viena.

După revenirea administraţiei româneşti în Barta, în perioada 1941-1944, Colea Lupu n-a păţit nimic, însă informaţia despre donaţie a devenit cunoscută.

Alt eveniment, legat de viaţa lui Nicolae Frumuzache, a avut loc în 1944, în perioada când trupele sovietice erau gata să treacă Nistrul şi să ocupe din nou Basarabia. În acea perioadă, într-o noapte, au fost paraşutaţi la marginea satului Barta trei militari sovietici. Acest lucru a ajuns cunoscut de nemţii care se aflau la acel moment în sat şi ei au trimis o patrulă să-i prindă. Colea Lupu, aflând despre planul nemţilor, a înhămat caii şi s-a grăbit în direcţia unde presupunea că se ascund paraşutiştii sovietici. Ajuns la locul paraşutării mai repede decât patrula nemţească şi ne ştiind cum se vor comporta paraşutiştii, ascunşi într-o căpiţă de fân, el a trebuit să improvizeze ceva - a început să strige în ruseşte la câinii şi caii săi. Asta a fost suficient să nu fie împuşcat de soldaţii sovietici şi să intre în dialog cu ei. Unul dintre soldaţi era grav rănit. După ce toţi trei militari s-au culcat în căruţă, au fost acoperiţi cu fân.

În scurt timp a ajuns la faţa locului şi patrula nemţească. Câini nemţilor au început să latre spre căruţă. Atunci Nicolae Frumuzache le-a spus soldaţilor nemţi să îndepărteze câinii, că ei latră la ciobăneştii lui care îl însoţeau.

Ajuns acasă, Colea Lupu i-a ascuns pe soldaţii sovietici în beci. Când ofiţerul sovietic rănit s-a vindecat, cei trei ostaşi au plecat cu toţii.

La scurt timp după reinstaurarea puterii sovietice la Barta, Nicolae Frumuzache a fost arestat pentru că făcea parte dintre gospodarii înstăriţi. Atunci Maniţa, soţia lui, a luat scrisoarea de mulţumire cu semnătura lui Stalin, şi a plecat cu trenul spre Moscova cu speranţa că va ajunge la audienţă la Stalin.

Drumul spre Moscova a fost destul de anevoios, dar a ajuns. Este greu de crezut că a ajuns chiar la Stalin, mai degrabă a ajuns la NKVD, unde a povestit cum soţul ei a salvat soldaţii ruşi şi a prezentat scrisoarea de mulţumire semnată de Stalin.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare, e greu de considerat simplă coincidenţă, mai tare seamănă cu o minune – istoria, povestită de femeie cum i-a salvat pe paraşutiştii sovietici a fost auzită de un general, care era tocmai tatăl acelui soldat rănit. Generalul din Moscova, în semn de recunoştinţă, i-a promis Mariei că soţul ei va fi eliberat imediat şi când va ajunge ea acasă, el o va aştepta la poartă.

Aşa şi s-a întâmplat. Maria a fost ajutată la Moscova cu bani şi însoţită până la gara din Ismail.

Nicolae Frumuzache a trăit până în anul 1961, iar Maniţa - până în 1965.

Prin anii ’80, când a fost demolată una din casele sale, se spune că din hornul ei s-au risipit o mulţime de bani vechi româneşti.

Astăzi se mai păstrează o parte din casa veche a lui Nicolae Frumuzache. În ea sunt amplasate muzeul satului şi un cabinet veterinar. Casa se află în centrul localităţii pe strada principală a satului. Din acest loc se deschide o privelişte magnifică spre lacul Ialpug. De lângă casa lui Frumuzache se poate admira toată frumuseţea lacului ce se întinde pe o lungime de circa 50 km de la Bolgrad până la Dunăre.

Luând cunoştinţă de această istorie a părinţilor arhitectului Constantin Frumuzache, mă gândesc că cuplul Ceauşescu ar fi putut s-o cunoască. Istoria donaţiei pentru construcţia vasului de război şi salvarea soldaţilor sovietici de către Colea Lupu posibil să fi ajuns şi la urechile lui Ceauşescu, servind ca motiv de neîncredere faţă de Zache.

Anatolii Cocos
19 iulie 2013
Interviu cu Ştefan Coreţchi, medic în Barta